cum (nu) ne jucăm cu principiile

mi-e teamă că pornesc o postare mai complexă decât o pot eu gestiona. vreau să discut despre cum am renunţat mulţi, îngrijorător de mulţi dintre noi să ne ducem existenţa în societate după nişte principii. şi aici am pretenţia că majoritatea care intră şi citesc e de acord cu mine că altă cale, afară de cea principiilor, de de a te raporta la societate nu e există.

hai să şi exemplificăm. de pildă duminică, în ziua alegerilor, aproape toţi cei care am lucrat în presă în judeţul mureş am fost (dez)informaţi de o formaţiune politică de faptul că doi oameni mai mult sau mai puţin înregimentaţi politic răspund la 112 şi preiau apelurile care semnalează vicierea sub o formă sau alta a procesului electoral. ştirea s-a dovedit a fi falsă, întrucât cele două persoane făceau parte dintr-un soi de comitet de comunicare alcătuit în ziua alegerilor (potrivit prevederilor legii), prin prisma faptului că deţin funcţii de purtători de cuvânt la două instituţii. fiecare dintre noi însă am luat informaţia de-a gata şi am transmis-o fără a respecta un minim principiu de a o verifica. am renunţat carevasăzică la principiul nostru de bază. inclusiv subsemnatul, ca să fie clar că intru şi eu în categoria despre care povestesc, singura scuză care mă absolvă de vină, doar în mică proporţie însă, a fost aceea că eu n-am apucat să transmit prea departe informaţia.

despre politcieni şi comportamentul lor în ziua alegerilor n-are rost să scriu prea mult. s-au comportat cum era de aşteptat: la televizor îndemnau la calm şi neimplicare în eventuale fraude, iar când terminau declaraţiile treceau la coordonarea fraudelor. deci, n-are rost să vorbim despre principii aici.

totuşi, trebuie să vedem din cine e formată clasa politică. cum spunea astăzi un politician (până mai ieri foarte important în judeţ) astăzi, politicienii noştri adevăraţi se găsesc pe fundul canalului, ori, ca o adăugire proprie, în morminte, scoşi fiind cu picioarele înainte din închisorile comuniste. asta e realitatea, iar cei care sunt azi oameni politici (în proporţie covârşitoare) sunt produse ale sistemului comunist. cei care au scăpat, în opinia aceluiaşi domn politicieni de rang patru, i-au învăţat pe actualii oameni politici să se comporte pe scena politică. au clădit însă pe orice, numai pe principii nu. aşa se face că nimic nu se revendică dintr-o gândire constructivă bazată pe o convingere. de aceea asistăm astăzi la nişte bizarerii greu de imaginat într-o societate normală. iarăşi exemple: un partid de stânga în urmă cu cinci ani se declară în prezent de dreapta, având în componenţă şi mai ales în conducere cam exact aceeaşi oameni. mi-e greu să cred că cineva, dacă are anumite convingeri şi le poate schimba atât de radical şi atât de repede, într-o noapte. avem partide de stânga ce iau măsuri de dreapta şi invers, după cum mai spuneam. deci, din nou lipsă de principii şi convingeri.

că tot vorbeam de presă, mi-e greu să nu remarc o altă bizarerie: un cotidian central se declară neimplicat politic, adoptă atitudinea de a se delimita de tot ceea ce înseamnă politică şi îşi exprimă public această poziţie, îndemnând electorul, şi aşa bulversat de ceea ce spuneam mai sus, să facă acelaşi lucru. asta, lăsând la o parte adevărul din postarea de mai jos legată de lipsa de repere, în care presa în ansamblul ei nu e ancorată în nici un fel de principiu, afară de cel al imparţialităţii, principiu în care eu nu cred. nu cred pentru că pe de-o parte în practică nici nu e respectat, iar pe de altă parte e şi imposibil de implementat de un om care se vrea a fi cât de cât inteligent (în cazul nostru cel sau cei care fac politica editorială a instituţiei media) care îşi doreşte să trăiască în societate aşa sau dacă nu aşa, atunci altcumva, oricum însă nu desprins cu totul într-o ridicare, elevare din rândul amalgamului de opinii, undeva sus într-o aşa zisă imparţialitate. pur şi simplu, în opinia mea, nu se poate. dar, dacă cineva crede că se poate, sunt gata să ascult argumente, pentru că este mai mult ca sigur că nici eu n-am intrat în posesia adevărului absolut.

şi ajungem şi la electori, electori care de multe ori se întâmplă să fie imparţiali, aidoma celora la care le dau votul. bunăoară, îşi pun întrebarea "cu cine merg, cu cine votez?" şi nicidecum "ce poziţie să adopt?" sau "care dintre candidaţi se pliază cel mai bine pe convingerile mele?". nu, ei votează omul şi nu principiul. aşa se face că pot vota astăzi un partid ori candidat de dreapta, pentru ca la următorul scrutin să treacă la stânga, iar mai apoi să revină de unde au plecat.

cel mai grav este că s-a creat şi un curent de lehamite faţă de politică, generat pe de-o parte de prestaţia politicienilor, iar pe de altă parte şi de lipsa de gândire logică dincolo de suprafaţa asta mizeră, secată după cum spuneam de orice convingere. politică, haideţi să vedem ce e aia politică şi să vedem de ce susţinem că ne-am săturat de ea. conform dicţionarului limbii române poltica e ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare. deci, politica nu e un atribut exclusiv al politicienilor, ci până la urmă e un atribut al nostru, al tuturor celor care trăim în societatea în care trăim. a nu te interesa politica, în opinia mea, echivalează cu a nu te interesa modul în care funcţionează societatea în care trăieşti, a nu te interesa până la urmă nici de locul tău în ea, ca într-un final să te rupi cu totul de ea. pot să dau dreptate (doar într-o oarecare măsură) unei singure categori sociale care s-ar declara întrutotul neinteresate de politică: călugărilor, dar numai celor care au ales sihăstria, izolarea totală. în rest, şi clerul bisericesc are o politică: aceea de a atrage credincioşi la ideea de credinţă într-o divinitate.

şi atunci unde sunt principiile din societate? după ce ne ghidăm? după ce ne raportăm la ce se întâmplă în jurul nostru? rămânem doar la stadiul lui "mi-a plăcut cum i-a zis-o!" sau a lui "asta e, pe mine nu mă interesează politica!". eu cred că nu. sau mai bine zis, eu nu vreau să rămân acolo, pentru simplul motiv că dacă rămân acolo înseamnă că voi merge mereu cu capul în pământ orientându-mi doar paşi în ideea de a nu da cu capul de nimic şi a nu mă împiedeca de vreun obstacol, nu şi direcţia şi locul în care vreau să ajung.

protest

astăzi, în cadrul conferinţei de presă organizate de primăria tîrgu-mureş, la întrebarea reporterului realitatea tv ionel albu legată de costurile abonamentelor la teatru gratuite furnizate de primărie unui număr de 200 de pensionari tîrgumureşeni, domnul primar dorin florea a răspuns: despre bani întreabă-l pe vântu.

având în vedere că niciunul din colegii prezenţi n-a ripostat la acest gest jignitor la adresa reporterului şi a statutului de jurnalist, am decis să redactez această postare - luare de poziţie. gestul regretabil şi totodată condamnabil nu e singular, ci vine în urma mai multor ieşiri de acest tip ale primarului îndreptate împotriva mai multor colegi din presă, toate soldate fără nici un fel de reacţie din partea breslei. gestul domnului primar contravine legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, în contextul în care informaţia solicitată de reporter este publică, viza interesul întregii comunităţi în condiţiile în care abonamentele în discuţie sunt finanţate din bugetul consiliului local tîrgu-mureş, iar actul normativ prevede posibilitatea solicitării unor informaţii de acest tip şi prin solicitări verbale.

având în vedere că la nivelul judeţului mureş nu există nici o organizaţie care să reunească breasla jurnaliştilor (sau măcar o parte din ea) care ar putea reacţiona acum sau pe viitor la acest tip de insulte la adresa statutului de jurnalist vă invit să subscrieţi protestului postând un comentariu cu numele dumneavoastră.

elephant

văd o sumedenie de filme în ultima vreme şi ar trebui să îmi transform blogul normal, sau mă rog, aşa cum îl ştiaţi până acum, într-unul de profil dacă m-aş pune să vă împărtăşesc fiecare film pe care l-am văzut. peste elephant n-am vrut să trec însă atât de uşor. nu the elephant, nici le elephant, ci simplu: elephant.

luat aşa pe repede înainte, filmul îţi arată cum se poate porni un atac armat într-un liceu dintr-o ţară civilizată de către doi elevi homosexuali şi o muniţie demnă de un combatant de elită din irak. dar nu e atât de simplu. asta pentru că, până pe la jumătatea filmului tot stai şi te întrebi unde vrea să ajungă povestea lui şi mai ales de ce? filmul începe cu camera urmărind obsesiv de aproape un simplu elev care merge la şcoală, conducând-ul în drum şi pe tatăl beat. intră în şcoală, elevul zic, se plimbă pe coridoare, după care subtil camera trece pe alt elev, se mai plimbă puţin cu ăsta, după care sare la altul şi altul şi tot aşa. fiecare prezentat încet, progresiv, fără să-ţi pună mintea pe bigudiuri ca să nu mai reuşeşti să reţii ce era cu blondul acum cinci minute sau de unde a apărut negrul, ori tocilara de la sport. povestea fiecăruia e lăsată într-un punct, reluată mai apoi din alt punct, punctele astea se suprapun uneori, astfel că acţiunea e văzută în anumite momente prin ochii mai multor elevi. ţesătura se formează încet, dar din ce în ce mai densă, iar modul în care se naşte în faţa ochilor tăi face ca vizionarea filmului, cu tot cu aparenta plictiseală dată de lipsa unei poveşti narative cât de cât coerente, să fie o veritabilă plăcere. apelând la tehnica asta dusă la formă de mare artă (pe care unii, cum e nae caranfil în e pericoloso sporgersi a încercat-o însă doar cu trei personaje, nu cu un liceu întreg) regizorul gus van sant se înhamă la o muncă migăloasă şi greu de închegat, de urmărit, dar, a dracului nordicul, îi iese dom'ne. nu mi s-a întâmplat să nu recunosc punctele pe unde acţiunea revine, precum nu mi s-a întâmplat nici să uit ce e cu un anume personaj şi mai ales de unde să-l reiau.

iar la final, când cei doi inşi se pun pe killerit pe holurile liceului, elevi şi profesori deopotrivă, ţesătura simţi că se împlineşte. iar dacă aveţi impresia că v-am spus tot şi deci de ce naiba să vă mai pierdeţi o oră şi 18 minute cu elephant-ul? vă înşelaţi. desenul personajelor, urmărirea comportamentului fiecăruia în grămada mare, corelarea dintre profilul lui (tocilar, sportiv, artist etc.) şi modul în care el se comportă face de fapt bună parte din plăcerea de a te uita la filmul aci de faţă. nu e de mirare că toate astea i-au adus trei premii la festivalul de la cannes din 2003, între care şi palme d'or. şi poate cel mai important, desigur, recomandarea mea. (a se lua ca glumă bă!)

dacă vă încumetaţi să daţi play mai jos, atunci poate că e bine să ştiţi că fur elise-ul lui beethoven e interpretat în film ceva mai stângaci de unul din cei doi killeri.

cercul haosului ieşit din repere

una din sumedenia mare de hibe cu care ne întâlnim în fiecare zi trăind în comuna asta mai mare pe care-o numim românia e lipsa de repere. nu ştim la ce să ne raportăm, drept urmare ne rămâne doar soluţia bâjbâirii haotice, a plutirii printre nişte succesiuni de evenimente la care nu mai ajungem să reacţionăm, indiferent cât de anormale sau ridicole ar fi. multora dintre cei cu care intru în contact li se pare normal de pildă ca să fie, pentru alţii, desigur, ştirile de la ora cinci, ori fulminantele emisiuni nocturne ale domnului dan diaconescu. ei cu ele, noi cu ale noastre, cam acesta ar fi principiul. la ce să ne raportăm? cum să facem comparaţia şi cum să demonstrăm că nici măcar asta nu e stare de normalitate.

trecem printr-o campanie electorală. acum doi-trei ani de zile ştiam că un anumit post de televiziune era fidel domnului preşedinte. trece timpul, iar acum constatăm că la acelaşi post, cu aceeaşi inşi care produc acelaşi tip de emisiuni, acelaşi domn preşedinte traian băsescu este uneori făcut una cu pământul. ni s-a răsturnat în mai puţin de cinci ani scara de valori, turnesolul la care ne raportam. firescul cu care ne-am obişnuit, bun-rău cum era, s-a întors pe dos.

nu ştiu dacă reuşiţi să înţelegeţi unde vreau să ajung, precum nu ştiu nici dacă reuşesc să mă fac prea bine înţeles. ajungem inevitabil şi la politică, pentru că n-o putem prea tare despărţi de presă. cel puţin aşa se întâmplă la alţii. politica unde vedem partide care trec dintr-o parte în cealalta al eşicherului de doctrine cu o non-şalanţă frapantă. vedem partide de stânga aflate la guvernare luând cele mai de dreapta măsuri posibile, precum şi partide de dreapta luând măsuri de stânga. asistăm, unii muţi de uimire, alţii impasibili, la acest spectacol de teatru la care regizorul lipseşte cu desăvârşire, iar spectatorii sunt forţaţi să stea în scaune, chiar dacă pricep sau nu vreo iotă din ce se petrece în faţa lor, pe scenă. şi, mai grav, nici nu ştiu cum să cântărească faptele, în lipsa unei experienţe, unei piese mai bune văzute în trecut. ba din contră, au asistat în trecut la una mai proastă, din care s-au bucurat pentru că la un moment dat, ajunşi la capătul răbdării, iritaţi şi revoltaţi, au fost lăsaţi să evadeze. din nou ne lovim de lipsa de repere, de circulaţia asta haotică pe drumuri nesemnalizate pline de şoferii care n-au citit niciodată un cod rutier.

discutam astăzi cu un prieten şi coleg de redacţie care a avut la un moment dat oportunitatea unei experienţe profesionale în statele unite. asta aşa, ca să vedeţi cam cum merg lucrurile acolo unde merg mai bine ca la noi. în primul rând, acolo publicaţiile importante se revendică de la doctrină, deci inevitabil susţin pe unul din cele două partide. partide care la rândul lor nu abdică prea des de la doctrina care le coagulează. a nu se înţelege că asta înseamnă ridicat în slăvi doar anumiţi politicieni. ba din contră, cele mai usturătoare articole negative, care se lasă de cele mai multe ori cu demisii, vin de la publicaţia care te susţine, dar te sancţionează pe tine ca om politic atunci când greşeşti. altă excentricitate: în campanii electorale, partidul republican pompează banii mai abitir în publicaţiile apropiate partidului conservator şi invers. logic, dacă stăm să ne gândim că de acolo poate să-şi sporească numărul de electori. în toate aceste iţe încurcate, dar logice, se creează un echilibru. iar el, echilibrul, nu prea ajunge să fie bulversat cum se întâmplă la noi. cam acesta ar fi un reper. poate nu cel mai bun, dar după părerea mea poate fi un reper.

partea urâtă a problemei e că, dacă cineva şi-ar propune să ia modelul de-a gata şi să-l transpună forţat peste realităţile noastre, ar ieşi o aiureală fără margini. gândiţi-vă doar cum ar reacţiona românul de rând la anunţul unei televiziuni care, prin vocea ei cea mai avizată, şi-ar declara orientarea de stânga, dreapta, centru-stânga, ori centru-dreapta. ş-apoi mai rămâne şi problema apropierii de un partid anume, partid despre care vă spuneam că a renunţat de mult să se ghideze după setul de principii care i-a dat naştere.

prin urmare omul n-are reper în presă, presa n-are reper în politică şi asta pentru că politicul însuşi n-are fixat reper sănătos nicăieri pe o bază cât de cât solidă. nici politicul nu are cum să se fixeze, câtă vreme oricare român sănătos la cap ori adoarme la discursuri pur principiale, ori înjură vorbitorul, ori pur şi simplu refuză un astfel de mesaj. şi uite aşa, cercul vicios se închide. de ce? pentru că... şi aici sunt mai mulţi pentru că, mai mulţi vinovaţi, de pe toată raza cercului. atenţie! şi de pe raza aferentă nouă, tuturor, nouă electorilor. electori care nu conştientizează încă deloc rolul în ciorba asta, în principal din lipsa unor repere. şi uite aşa, trăind tot în cercul ăsta vicios, parcă ni se pare tot mai normal. atâta doar că mergem tot mai puţini la urne.

deja vu

la un moment dat, mânat de un soi de dorinţă de a face o oarecare dreptate, am luat arhiva de la steaua roşie, fostul ziar de partid transformat după revoluţie în cuvântul liber şi am prezentat faptele scriitoriceşti ale tovarăşilor din acea vreme, care actualmente prestează materiale, inclusiv editoriale, despre bunul mers al societăţii româneşti capitaliste. astăzi, citind un mail venit de la primărie, am avut o senzaţie de deja vu. haideţi să vă arăt de ce...

Stimati colegi, astazi la ora 14, primarul dr. Dorin Florea va fi prezent pe strada Gheorghe Doja nr. 264-266(vis-a-vis de Hotel President), pentru prezentarea utilajelor de deszapezire pentru iarna 2009-2010, precum si a cantitatilor de materiale antiderapante aferente.

Biroul de presa
Primaria Tirgu-Mures

iar acum muzică, să mai ştergem din senzaţia de greaţă.

logică de fost poliţist, actualmente şef la pieţe

primesc astăzi un comentariu de la florentin, coleg de breaslă, la postarea cu săptămâna mărului, care se pare că încă va mai creşte mult şi bine. m-am gândit că e păcat să rămână la stadiul de comentariu, aşa că să vi-l prezint aici:

Catalin, astazi am avut surpriza sa ma sune Filimon, cica tine pana in primavara „saptamana marului”, „mii de oameni aplauda asta”, nu se plateste nimic pentru spatiul public ocupat si cum adica ii spun eu sa mearga in piata sa vanda producatorul din Reghin, in centrul nu e... piata trandafirilor? Logica asta e fantastica, astept targul de... gogosi, ca la asta orasul e renumit si avem profesionisti pe bani publici...

carevasăzică, domnul filimon de la administraţia pieţelor e cel care vrea să ne facă oraşul înapoi târg. după logica dumnealui, fost cadru în ministerul de interne (asta apropo de postarea precedentă), e doar o chestiune de timp şi mobilizare până ce merele de batoş, ori pepenii de dăbuleni vor ajunge şi la consumatorii din piaţa san pietro din roma, de pildă. ce, aia nu e tot piaţă?

logică de poliţist

am uitat să vă povestesc o întâmplare la care am asistat săptămâna trecută la primărie. eram în sala de consiliu la o tentativă de întâlnire-dezbatere pe alocuri eşuată şi stăteam chiar lângă ieşire, întrucât oricum era pe terminate tărăşenia. sala, mare de felul ei, are trei uşi de intrare, dar toată lumea o foloseşte pe cea din mijloc, motiv pentru care cele de pe margine sunt ţinute închise. aud dintr-odată că cineva încearcă clanţa uşii din stânga şi-o împinge fără rezultat. trec vreo 10-20 de secunde şi povestea se repetă la uşa din dreapta, desigur, cu acelaşi rezultat. după care linişte. mai stau câteva minute, după care intră un angajat al primăriei care conduce înauntru un poliţist şi un jandarm. concluzia: bineînţeles că pe toţi care eram în jurul uşii ne-a umflat râsul.